Atlantida. Ultimul val

coperta Mina Ionescu

Sunt un veșnic nevorbit. Tocmai de aceea m-am hotărât să scriu o carte — din dorința de a spune, în sfârșit, ceea ce am de spus. Vreau să transmit oamenilor ceea ce gândesc și simt, fără mască, fără grabă, fără teamă.

Observ că, deși trăim într-o epocă a cunoașterii, adevărul este tratat cu superficialitate de oameni la fel de superficiali, care se cred atotcunoscători doar pentru că au acumulat, de-a lungul timpului, niște informații. Într-o lume în care se confundă zgomotul cu profunzimea, acești oameni ne răpesc cel mai de preț bun al nostru în era tehnologiei informației: Atenția. O fragmentăm, o irosim, o dăm pe nimic. Și odată cu ea, pierdem și capacitatea de a asculta, de a înțelege, de a simți cu adevărat.”

Povestea pe care o scriu este pentru cei care încă mai cred în forța tainică a unei epopei — una aproape adevărată, care s-ar fi putut întâmpla... sau poate chiar s-a întâmplat.
Pentru ceilalți, e doar un frumos roman SF, o evadare în lumi necunoscute, dar profund umane — o lectură bună de savurat și la o bere.

Dar poate că e mai mult decât atât. Poate că e o variantă viabilă — o piesă lipsă dintr-un puzzle mai mare — care vine să completeze acea parte uitată sau nespusă a istoriei. Nu cea scrisă de învingători, ci cea păstrată în tăceri, simboluri și visări.

Adevărul, ca și frumusețea, are mai multe forme. Alege-o pe a ta

Începutul poveștii

 

Exista multe povesti fascinante despre atlanti si insula lor misterioasa, subiecte care au captat imaginația oamenilor de-a lungul secolelor. Cu toate acestea, cercetările nu au dezvăluit pana acum niciun indiciu concret cu privire la locul unde s-ar fi aflat aceasta insula legendară sau la destinul poporului strălucit care o locuia.

Aceasta incertitudine a alimentat diverse teorii și discuții, iar fascinația pentru Atlantida nu a dispărut, ci a crescut odată cu trecerea timpului.

Poate ca au căutat in mod greșit; istoricii si arheologii nu sunt singurii cei care ar putea dezvălui adevărul despre atlanti. Existența unor texte antice care menționează această civilizație pierdută sugerează că nu totul a fost uitat. Ei au respins adesea teorii care nu se potrivesc cu metodele tradiționale de cercetare ale științei clasice.

Totuși, în ultimele decenii, a devenit din ce în ce mai evident că aceste metode nu sunt întotdeauna suficiente pentru a explora complexitatea istoriei umane. Și poate, altii, pasionați de acest subiect, pot aduce o nouă perspectiva asupra enigmei atlanților. Să le oferim și lor oportunitatea de a se exprima. Să deschidem ușile către noi interpretări.

Totodată, exista o alta cale, aceea a imaginației, prin care ne putem imagina cum au trăit si evoluat acest popor fascinant. În literatura de specialitate, dar și în operele de ficțiune, se conturează imagini ale atlanților ca fiind o civilizație avansată, dotată cu tehnologie neobișnuită pentru vremurile lor, dar și cu o spiritualitate profundă. Această viziune rezonează cu dorința noastră de a explora nu doar realitatea, ci și posibilitățile pe care imaginația le poate oferi.

Să ne luam un moment pentru a reflecta asupra unui fapt care, cu siguranță, a avut loc. Înainte de distrugerea insulei, o parte dintre atlanti au decis să părăsească acest loc și să se stabilească în alte colțuri ale Terrei. Aceste migrații au influențat comunitățile locale, aducând cu ele o parte din cultura și cunoștințele atlanților. Este posibil ca acești refugiați să fi transmis nu doar tehnici de construcție sau cunoștințe tehnologice, dar și o viziune asupra lumii care a ajutat la formarea diverselor culturi și civilizații ulterioare. Astfel, mitul atlanților devine nu doar o poveste despre o civilizație pierduta, ci și o punte între trecut și prezent, o sursă de inspirație pentru nenumărate generații.

Povestea noastră debutează cu doi atlanti, parte integrantă a ultimului echipaj ce părăsea insula, observând cum un ultim val de apă înghițea ceea ce mai rămăsese din Atlantida. Cei rămași pe insulă erau înghițiți de valuri, acceptându-și destinul cu solemnitate si încredere. Dialogul dintre cei doi ne arată două abordări diferite ale vieții, cea tradițională spirituală și cea nouă a gândirii raționale. Această discuție subliniază contrastul între valorile moștenite din trecut, care accentuează importanța credinței și a spiritualității, și perspectiva modernă, care se bazează pe raționament și dovezi obiective. Fiecare personaj își susține punctul de vedere cu pasiune, evidențiind modul în care aceste filozofii diferite influențează alegerile și comportamentele lor zilnice, în timp ce caută să înțeleagă sufletul uman și complexitatea experienței vieții.

  

Capitolul 1.  Ultimul val

Anul 9000 î.Hr.

Ultima insulă a Atlantidei este pe cale să fie înghițită de ocean. Pe o stâncă abruptă, Kogaion și Altheea, doi atlanți din casta Înțelepților, privesc dezastrul iminent.

– De ce nu strigă? întrebă Kogaion, cu o expresie întunecată. De ce nu fug? Se resemnează ca și cum valurile nici măcar nu există! Cum pot să se abandoneze total spiritului când materia se revoltă?

– Pentru că ei cred că materia nu este decât un vis al spiritului, o iluzie numită Maya, răspunse Altheea, cu o voce calmă, dar pătrunzătoare. Atlantida se destramă pentru că echilibrul s-a rupt. O simți și tu, chiar dacă mintea ta luptă împotriva acestui adevăr.

– Simt... dar ce folos? oftă Kogaion. Valul ne va înghiți, iar noi stăm să vorbim despre iluzii! Dacă ne-am fi ghidat și după legile naturii, poate că am fi putut evita catastrofa.

– Și ce am fi câștigat? îl privi Altheea. Am folosit cunoașterea pentru a domina Pământul și Universul, în loc să ne armonizăm cu ele. Atlantida dispare, dar nu totul se va pierde. Misiunea noastră abia începe.

– Unde vom merge oamenii vor purta încă ecoul înțelepciunii noastre, spuse Kogaion, privind în depărtare. Dar va trebui să veghem ca rațiunea să încolțească în ei.

– Vom alege cu grijă, zâmbi ușor Altheea. Cei cu inimi pure și minți deschise vor deveni noii învățători. Îi vom călăuzi până când își vor găsi singuri drumul.

– Muguri fragili ai unui copac tânăr... plini de potențial, murmură Kogaion. Trebuie să hotărâm cui le vom încredința aceste daruri.

– Ei trebuie să fie altfel decât am fost noi, continuă Alethea. Să nu repete greșelile noastre. Înțelepciunea noastră nu va pieri, ci va renaște prin ei.

– Iar ei vor învăța că trebuie să unească rațiunea cu spiritul adăugă Kogaion, cu o umbră de speranță în glas.

Un vuiet adânc se auzi dinspre ocean. Pământul începu să tremure sub ei.

– Să mergem, Kogaion, spuse Altheea, întinzându-i mâna. Ultimul valul vine, dar viitorul ne așteaptă. Ne îndreptam spre Avalon si de acolo zeii ne vor ghida mai departe în călătoria noastră.

Se îndepărtară împreună, pășind spre locul unde îi aștepta nava. În spatele lor, Atlantida se scufunda în ape acoperind ultimii atlanți rămași pe insulă, împăcați cu destinul.

  

 

 

Capitolul 2. Echipajul

     Ultimul val de coloniști atlanți era format din 12 echipaje, cu câte 33 de membri. Aceștia navigau pe propriile lor nave, concepute special pentru a rezista forțelor mării și ale vremii. Propulsia navelor era rezultatul unei combinări fascinante între forțele eterice și forțele germinative ale naturii, reflectând înțelegerea profundă a atlanților asupra energiei universale. Motorul, deși nu putea fi comparat cu cele contemporane, era strâns conectat la corpurile eterice ale echipajului, creând o simbioză între oameni și nava lor. Această conexiune le permitea să utilizeze energia vitală din propriile corpuri pentru a propulsa navele în căutarea unor noi tărâmuri.

   Navele atlanților nu aveau vele și nici vâsle, deoarece se bazau pe un sistem inovator de rezonanță. Acest sistem revoluționar transforma sunetele generate de echipaj în energie, amplificând vibrațiile care activau motorul eteric.

   Echipajul folosea instrumente muzicale de suflat, asemănătoare cu faulturile, harpele și trompetele, pentru a genera frecvențe specifice. Prin aceste sunete, ei puteau activa energia eterică din motor, punând nava în mișcare spre orizonturi neexplorate. Fiecare notă cântată era o conexiune cu forțele universului, iar călătoria lor devenea o experiență sinestezică, în care sunetul, energia și natura se împleteau armonios.

  

                                                      

  Grupul era condus de ultimul Mare Înțelept Eodisos, un lider respectat, care purta cu sine moștenirea cunoștințelor acumulate de-a lungul mileniilor. Toți ceilalți atlanți plecaseră din Atlantida cu secole în urmă, lăsând în urmă un pământ plin de mistere și tradiții, iar acum, acești ultimi coloniști erau ultima speranță de a duce mai departe învățăturile și valorile civilizației atlantice.

 

Atlanții aveau o longevitate impresionantă, trăind între 800 și 1000 de ani, ceea ce le permitea să acumuleze o vastă experiență și înțelepciune. Corpul lor era mult mai fluid și adaptabil decât al oamenilor din prezent, ceea ce le conferea abilitatea de a se adapta la mediu. La maturitate, ei atingeau o înălțime de aproximativ 3,5 metri, un simbol al puterii și al staturii lor fizice. Nu cunoșteau scrisul, dar compensau printr-o memorie extraordinară. Aceasta le permitea să rețină informații complexe și să transmită cunoștințele esențiale de la o generație la alta, păstrând astfel vie tradiția orală. În acest mod, poveștile, legendele și învățăturile strămoșilor erau păstrate cu sfințenie, asigurându-se continuitatea culturii atlantice.

Acești atlanți, cu tradiții vechi și cunoștințe profunde, se pregăteau să scrie un nou capitol în istoria lor, navigând cu speranța că vor găsi un nou început și vor continua moștenirea civilizației Atlantidei.

 

 Capitolul 3. Consiliul. Ultimii aleși.

 Anul 10.000 BC. Pe țărmurile stâncoase ale Atlantidei cu sute de ani înainte de marele Deluviu, când atlanții încă stăpâneau mările și oceanele lumii..

În mijlocul Marelui Templu, se înfățișa maiestuos Marea Sală de Cristal a Sferelor. Aici lumina nu venea de afară sau de la torțe ci părea să vină de peste tot ca și când intra odată cu aerul. Suntem în momentul în care Marele Consiliu al Înțelepților, care veghea asupra viitorului omenirii, lua o hotărâre. Se simțeau murmurele Pământului care vesteau un sfârșit iminent. Din străfundurile Pământului, Atlantida începea să se cutremure. Marii înțelepți, păstrători ai cunoașterii ciclurilor cosmice știau că zilele acestor tărâmuri erau numărate, și doar unora dintre ei li se permitea să transmită mai departe cunoștințele. Ceilalți vor pleca și reveni pe Pământ peste multe ere, ca oameni ai pământului.

Acum, Marele înțelept Eodisos se adresa unui grup restrâns de adepți, considerați impuri de către ceilalți atlanți. Aceștia nu erau dintre cei mai puternici, nici dintre cei mai înțelepți. Erau aleși pentru că ei începuseră să vadă lumea altfel. 

Atlanții nu aveau un limbaj articulat. Când vorbeau, ei combinau sunete pe o frecvență joasă cu intuiția care împreună formau imagini în memoria celorlalți pe care aceștia nu le uitau niciodată. În acest mod Marele înțelept Eodisos se adresa grupului:  

- Voi sunteți cei care veți duce mai departe lumina noastră, a vechii Atlantide, în lumea largă, spuse înțeleptul, iar acest sentiment încolți în imagini în mințile celor prezenți. Pentru că în voi, continuă el, s-a aprins ceva nou, ceva ce nu a mai avut nici unul dintre noi până acum. Voi nu înțelegeți lumea doar prin visuri, ci înțelegeți și ordinea lor. O parte dintre cei adunați plecară capul rușinați. În ultima vreme nu mai puteau comunica la fel de bine cu păsările, cu vântul și cu munții, dar începură să vadă forme, simțeau dorințe și puteau să prevadă mișcarea stelelor cu o precizie uimitoare. Simțeau că pierdeau unele daruri cu care se născuseră dar că primeau altele în schimb. Fuseseră stigmatizați și sufereau, dar asta până când au fost aleși de înțelepți pentru Marea Călătorie.

- Unde ne va fi calea Înțeleptule ? întrebă Altheea, una dintre preotesele apei.

- Dincolo de mări, pe tărâmuri unde vom ridica noi popoare. Asta va fi misiunea voastră. Acesta va fi viitorul vostru, chiar dacă acum poate nu simțiți toți asta. 

În timp ce se adresa grupului de atlanți, Marele Înțelept vedea în imagini încolțind semințele unor noi civilizații în Ta-Men (Egipt), Rhodo (I. Rodos), Kerania (Cipru), Troyana (Troia), Bharat (America) și Cemanahuac (India), unde aceste civilizații vor dăinuii veșnic. 

 

 Capitolul 4. Traseul spre Lumea Nouă - Peninsula Avalon

În vremuri străvechi, înainte ca Pământul să arate așa cum îl cunoaștem astăzi, exista un tărâm misterios și avansat numit Atlantida. Aici, o civilizație extrem de evoluată trăia în armonie cu legile universale ale naturii și energiilor subtile. Atlanții aveau o înțelegere profundă a forțelor naturale, iar cunoștințele lor despre spirit, univers și Pământ depășeau orice înțelepciune cunoscută la acea vreme. Trăiau într-o epocă în care știința și spiritualitatea se împleteau, iar viața lor cotidiană era ghidată de ritmurile naturale ale cosmosului.

  

 

 Totuși, știau că această epocă de aur a civilizației lor se apropia de sfârșit și că un destin tragic îi aștepta. Zeii hotărâseră ca Atlantida să dispară, iar generația lor să fie ultima care va păși pe acest pământ. Însă, înainte ca acest sfârșit inevitabil să se producă, atlanții aveau o misiune măreață: să se pregătească pentru plecarea către alte zone de pe Pământ și să împărtășească înțelepciunea lor popoarelor care aveau nevoie de ea. Erau conștienți că nu puteau să-și piardă cunoașterea și înțelepciunea în fața distrugerii iminente.

Cu mii de ani în urmă, atlanții au ajuns în Peninsula Avalon[1], un loc sacru, pe care îl foloseau pentru pregătirea expediției lor către Lumea Nouă. Aici, au construit un ansamblu de temple, mult diferite de cele ridicate în ținuturile natale, în concordanță cu ritmul timpurilor. Au început să adune semințe, plante și materiale necesare călătoriri. Nu au avut niciodată intenția de a cuceri sau coloniza peninsula pentru că misiunea lor nu era una militară, ci una spirituală. Scopul lor era să ofere viitoarelor generații șansa de a trăi în armonie cu legile naturale și universale, așa cum o făcuseră și ei la începuturile civilizației atlante, dar în conformitate cu ritmurile timpului.   

Timpul lor era limitat. Înainte de dispariția totală, atlanții trebuiau să-și finalizeze lucrarea. În ciuda destinului tragic, atlanții știau că legile universale erau imuabile și că fiecare pas făcut era parte dintr-un plan mai vast, dincolo de înțelegerea umană.

În timp ce alte popoare din lumea noua abia își reveneau după Marele Deluviu[2], în Avalon triburile oamenilor pământului erau organizați de către atlați în mai multe caste care au dus mai departe învățăturile unei cunoașteri spirituale avansate. Împreună cu oamenii pământului, atlanții au ridicat monumente megalitice, construite cu o precizie astronomică, aliniate perfect cu mișcările cerului. Arheologii moderni nu pot explica pe deplin de ce aceste locuri sunt așezate astfel, dar mitologia celtică vorbește despre o țară misterioasă din vest, un loc al înțelepciunii și al nemuririi. Legendele spun că acești strămoși ai druizilor din Avalon aveau legături directe cu zeii.

Miturile despre Merlin și Avalon, tărâmul unde misterele cosmice și spirituale se împleteau, sunt ecouri ale cunoștințelor transmise de cei care au supraviețuit prăbușirii Atlantidei. Atlanții ajunși în Avalon (care, la acea vreme, nu era o insulă, ci era legată direct de țărmurile nordice) i-au învățat pe localnici cum să construiască monolituri, cum să alinieze locurile sacre la ritmurile cerești și cum să îmbine învățăturile universale cu viața de zi cu zi.

Așadar, Avalon a fost puternic influențat de prezența atlantică. Aceștia au adus nu doar tehnologie avansată și cunoștințe despre energiile subtile, ci și o profundă înțelegere spirituală despre legile universale și conexiunea cu natura. Monumentele megalitice precum Stonehenge sunt doar o umbră palidă a măreției acelor vremuri, martori ai unor întâlniri spirituale și astrale. Legendele despre Avalon și zeii săi au păstrat vie amintirea unei civilizații antice care trăia în armonie cu cosmosul. Chiar și după plecarea atlanților, cunoașterea lor a continuat să vibreze în culturile ulterioare, ca un ecou al unei înțelepciuni ce depășea timpul și spațiul.

Avalon era un loc sacru aflat la granița dintre Atlantida și Lumea Nouă, un spațiu de tranziție unde atlanții se pregăteau pentru marea lor călătorie. De-a lungul timpului, insula devenise un centru de reculegere și întărire spirituală. Templele construite aici nu semănau cu cele impunătoare din Atlantida, ci erau structuri simple, dar încărcate de o energie profundă. Acestea erau formate din coloane de piatră dispuse într-un cerc perfect, simbolizând ciclul nesfârșit al existenței și legătura dintre cer și pământ. În mijlocul acestora, preoții oficiau ritualuri solare, invocând energia universală și mulțumind pentru călătoriile lor.

Din acest loc sacru, generații de atlanți au plecat spre diferite colțuri ale lumii. Unii au pornit spre Bharat, alții spre Cemanahuac, iar alții spre popoarele nordice. Cei din Avalon însă aveau o altă chemare – destinația lor finală era Ta-Men[3], un loc stabil din punct de vedere geologic, unde îi aștepta un popor neevoluat, dar cu un mare potențial. Dincolo de acest punct, doar zeii le mai puteau ghida pașii, iar ei, cu încredere și devotament, se lăsau purtați de voia divinității, conștienți că fiecare pas făcea parte dintr-un plan mai mare, dintr-un destin ce depășea limitele înțelegerii .

În acest mod, atlanții și-au încheiat călătoria pe Pământ, lăsând în urma lor un mister ce dăinuiește și astăzi, o amintire a unei civilizații dispărute, dar niciodată uitate.

 

Capitolul 5.  Ta-Men. Ultimii Păstrători

 

În vremuri străvechi, când Atlantida domina mările și cerurile, o viziune teribilă a fost primită de Marele Oracol. Imperiul măreț și luminos urma să fie înghițit de ape, iar cunoașterea sa sacrală trebuia dusă mai departe, altfel s-ar fi pierdut pentru totdeauna.

Atlanții, maeștri ai științelor oculte și ai forțelor eterice, construiseră corăbii ce se mișcau nu prin vânt sau vâsle, ci prin armonia vibrațiilor sunetului. În Avalon, ultimul lor sanctuar, 12 astfel de nave se pregăteau să pornească spre Răsărit, căutând un nou pământ unde să planteze semințele înțelepciunii. Erau ultimii coloniști ai Atlantidei.

 

În zori, sub cerul tulbure, maeștrii inițiați au urcat la bord. Fluierul sacru și harpele de cristal au început să răsune, activând rezonanțele subtile ale corăbiilor. Cu un tremur fin, navele s-au desprins de țărm și s-au îndreptat spre tărâmuri necunoscute. Atlanții cunoșteau tainele elementelor, iar sunetele lor mențineau echilibrul între forțele pământului, apei și aerului. Pe măsură ce înaintau, tărâmuri necunoscute li se arătau, fiecare având o poveste ascunsă în țesătura timpului.

 

Capitolul 6, Oprirea pe Insula Aetheris[4] - Pragul dintre Lumi

Înainte de a ajunge la Ta-Men, corăbiile lor au făcut popas pe Insula Aetheris, în trecut muntele sacru al atlanților, ultima rămășiță a Atlantidei pe care în trecut doar preoții inițiați aveau voie să urce. Era ultimul tărâm al Atlantidei rămas deasupra apei, care se încăpățâna să mai rămână la vedere, în ciuda voinței zeilor. Ruinele templelor străvechi încă păstrau ecourile unei cunoașteri pierdute, iar inițiații au simțit chemarea lor. În vechiul sanctuar de piatră, Tehut-Anu, Marele Păstrător al Cărții Cunoașterii, a descifrat ultimele inscripții:

- Aici, în pragul dintre lumi, ne închinăm celor care au fost înaintea noastră. Ceea ce s-a pierdut prin ape va renaște în alte ținuturi!

Iar Amaru, marele preot, a rostit cuvintele menite să lege trecutul de viitor:

- Luați cu voi această lumină a cunoașterii și duceți-o mai departe! Atlantida moare, dar moștenirea ei va trăi prin voi.

Înainte ca pământul să se cutremure din nou și să înghită ultimele vestigii ale insulei, au marcat în piatră runele cunoașterii sacre. Apoi și-au continuat drumul spre Răsărit.

 

Trecerea prin Porțile Apelor

 

Ajungând în apropierea Porților Apelor[5], pe care grecii aveau să o numească mai târziu „Coloanele lui Hercule”, forțele oceanului se răscoleau în întâmpinarea lor, ca și cum le-ar fi pus la încercare hotărârea. Totuși, atlanții nu se temeau. Prin sunet și intenție, își ghidau nava prin curenți și vânturi. Una dintre aceste corăbii aflată în față, in care se afla chiar Amaru - Marele Înțelept, propulsată de sunetele armonice ale atlanților, a traversat prima mările tumultuoase până la pragul lumilor cunoscute, urmată de celelalte nave.

Când au trecut prin strâmtoare, atlanții au simțit că pășesc într-un loc de mare putere. Nu era doar o trecere fizică, ci un prag energetic, un vortex în care forțele subtile ale pământului și ale cerurilor se împleteau. În vechile lor Mistere se spunea că în astfel de locuri timpul și spațiul se supun inițiaților. Dar în acele timpuri de schimbare, acest vortex era aproape adormit. Zeii parcă plecaseră. Amaru și maeștrii săi au realizat un ritual sacru, rostind incantații menite să trezească puterea ascunsă a acestui loc special.

Cerul s-a luminat, iar marea a început să vibreze sub corăbiile lor. Cu fiecare sunet scos de instrumentele echipajului, valurile se aliniau cu voința lor. Astfel, au trecut pragul dintre lumi și au pătruns pentru prima oară în inima acestei mări necunoscute pe care au numit-o „Marea dintre Lumi”[6].

 

Ajungerea în Ta-Men[7] – Întemeierea Misterelor

 

Au mers prin Marea dintre Lumi câteva zile si au ajuns la țărmul mării, în locul indicat de marele înțelept pe care i-l arătaseră Zeii. Dintotdeauna Atlanții nu au avut hărți, căci nu cunoșteau scrisul așa cum îl cunoaștem noi astăzi, ci doar marii preoți cunoșteau înțelepciunea sacră a runelor. Cu toate acestea, își aminteau din generație în generație traseele străbătute de strămoșii lor, precum și de alți atlanți din vechime. Cât trăiseră în Atlantida memoria lor era vie, permanentă, ei nu cunoșteau uitarea și erau conectați permanent cu Vocea Zeilor.

Acum însă, pășind pe un tărâm necunoscut, nu mai auzeau vocea zeilor, ci doar glasul Marelui Înțelept. Cu grijă, au adus nava la mal și au debarcat unul câte unul. Au simțit sub tălpi un pământ diferit de cel al Atlantidei, altă densitate, altă vibrație, un aer mai clar. Dispăruse ceața permanentă din Atlantida, Avalon sau din călătoria pe mare. Auzeau sunete pe care până atunci urechile lor nu le percepuseră. Părea cu totul o altă lume sau poate ei se schimbaseră pe parcursul călătoriei care durase zeci de ani, timp care pentru ei nu însemna mult în raport cu lunga lor viață.

 

La scurt timp au fost întâmpinați de oamenii pământului, o populație complet diferită de ei și de orice văzuseră vreodată în călătorii. Străinii aveau trăsături neobișnuite pentru ei, aveau staturile mult mai mici, mai fragile, iar felul în care își purtau corpurile sugera un alt mod de viață, poate chiar o altă înțelegere a lumii văzute, erau ființe care încă nu cunoșteau tainele cerului. Aveau obiceiuri pe care atlanții nu le puteau încă înțelege încă și totuși, știau că nu sosiseră aici întâmplător. Aceste ființe erau cei pe care Atlantida îi căutase, erau primele ființe pe care acest ultim echipaj atlant urma să le călăuzească spre o nouă înțelegere a existenței. Destinul îi adusese împreună, iar legătura dintre cele două lumi abia începea să se contureze.

Amaru - Marele preot ieși înainte si le vorbi în limba primordială, numită și limbă a îngerilor pe care orice ființă de pe pământ o înțelegea fie om fie vietate. Era formată din vibrații de sunete formate intuitiv. Acesta limbă nu se putea învăța, ea era dăruită fiecărei ființe de către Entitățile Cerești. 

Oamenii pământului recunoscură imediat supremația acestor vizitatori veniți din ape și se supuseră necondiționat voinței acestora, în numeau Zeii de pe mare.

Amaru - Marele preot, împărți sarcini tuturor si echipajului și oamenilor pământului.

A selectat dintre oamenii pământului un grup care manifestau calități speciale, cu ajutorul cărora ar putea să le fi transmisă mai ușor cunoașterea si i-a împărțit în 4 caste: Casta Conducătorilor, Casta Marilor Preoți, Casta Constructorilor, Casta Legiuitorilor.

Marea Frăție de Lumină – Moștenirea Atlantidei

Sub îndrumarea lui Amaru și a discipolilor săi atalați, Ta-Men a devenit un loc al inițierii. Fiecare discipol și-a asumat o misiune:

• Tehut-Anu[8], a întemeiat arta scrierii sacre și a legilor numerelor. El a coborât în templele de piatră și le-a învățat pe preotesele Lunii arta scrierii sacre. Hieroglifele au devenit puntea dintre lumea nevăzută și cea văzută. Tot el a stabilit legile numerelor și măsurilor, astfel încât oamenii să poată ordona materia după principiile cerești. 
• Asar și Aset au stabilit riturile de trecere, prin care omul învăța să moară și să renască în lumină. Au fost marii ghizi ai sufletelor, au adus oamenilor ritualurile de inițiere prin care oamenii învățau să treacă pragurile și să renască în lumină. 
• Fiicele Stelei Sahu (Orion) au adus arta vindecării și legătura cu ritmurile cosmice.

În timp, au fost ridicate templele pentru noi inițieri ale oamenilor pământului sub formă de piramide, construite ca punți între pământ și cer. În subteran, o rețea subtilă de energii lega templele, ca niste tuneluri sacre.

Dar atlanții știau că timpul lor era limitat. Când Ta-Men a devenit un imperiu al cunoașterii iar castele erau întărite, au știut că trebuie să plece. Amaru i-a chemat din nou pe discipoli:

- „Am aprins Lumina cunoașterii în acest loc, dar lumea este mare. Sunt si alte popoare care așteaptă semnul Cerurilor”. Mergeți și duceți-o.

Astfel, Marea Frăție de Lumină s-a risipit în patru zări:

• Tehut-Anu a plecat spre Grecia și Mesopotamia, unde învățăturile sale au devenit baza alchimiei și filosofiei hermetice.
• Asar și Aset care și-au lăsat Misterele în Egipt, au dus mai departe cunoașterea spre insula Cipru și popoarele Celților.
• Preoții lui Ra-Akhet au mers în America de Sud, plantând sămânța toltecă și mayașă.
• Alți inițiați au călătorit spre Bharat (India) și dincolo de Himalaya, unde s-au unit cu alți atlanti veniți cu sute de ani înainte și au întemeiat viitoarele școli spirituale.

Astfel, ei au devenit Arhitecții Nevăzuți ai istoriei umane, păstrătorii Focului Sacru ce arde în sufletul omenirii până astăzi.

 

  Titlu: „Sosirea Zeilor-Albastre – Cronica Atlanților în Ținutul Nilului”

Cu mult înainte ca istoria să fie scrisă cu stiletul pe tăblii de lut, înainte ca nisipurile să înghită templele și timpul să tocească piatra, o navă de lumină a coborât din cer peste Ținutul celor Două Țări.

Ei au venit dinspre Apus, acolo unde Soarele își face somnul între valurile memoriei. Erau Fiii lui Thule, copiii ultimei Atlantide, purtători ai amintirii divine. Ei nu călătoreau cu corăbii, ci cu vase de lumină și voință, traversând oceanele timpului și spațiului, călăuziți de Inițiatul Celest – Thêos-Amon.

 

Pământul era gol de cunoaștere, dar plin de simțire. Poporul Nilului privea cerul, dar nu înțelegea stelele. Știa să sape în pământ, dar nu să se înalțe către Cer. Și astfel, au coborât Zeii-Albastre – ca să-i învețe să urce.

Atlanții coboară încet din nava lor – învăluiți în mantii de lumină. Poporul se prosternează. Copiii râd. Bătrânii plâng. Femeile cântă fără să știe de ce.

Thêos-Amon (adresându-se poporului):

„Voi sunteți frații noștri pierduți, sămânța uitată a unei lumi scufundate. A venit vremea să înălțați ceea ce alții au uitat – Treptele către Cer. Nu pentru a vă ascunde în ele, ci pentru a vă aminti cine sunteți.”

................................Continuare ..............................

 

---

[1] Insula Britania, în acele timpuri legată de continent, printr-un istm.

[2] Marele Potop

[3] Putem să spunem într-un sens mai larg că este Egiptul de astăzi

 

[4] Insula Spartel descoperită pe fundul Oceanului Atlantic in apropiere de strâmtoarea Gibraltar.

[5] Gibraltar

[6] Marea Mediterană actuală

[7] Putem să spunem într-un sens mai larg că este Egiptul de astăzi

[8] Cunoscut mai târziu ca Trismegistos